Decât o Revistă are un articol excelent pe tema diacriticelor. Mai jos avem partea despre tastatura românească:

Până la începutul anilor ’90, scrierea limbii române a depins de instrumente mecanice controlabile și fără prea mare putere de propagare: hârtie, pix, eventual mașină de scris. De publicații și cărți se ocupau editurile și tipografiile, care erau guvernate de standarde temeinic supervizate. Revoluția a declanșat liberalizarea scrisului. Numărul publicațiilor, editurilor și tipografiilor a explodat, intr-o frenezie a libertății de tipărire în care standardele nu mai aveau loc. În câțiva ani, oricine putea să producă text cât timp avea un calculator și o imprimantă. Mai apoi, grație internetului, oricine putea să și publice.

Ca efect secundar, accesul liber la tehnologie a declanșat cel de-al doilea război al diacriticelor.

Dan Matei, „un moșulică cu mustață albă” de 59 de ani, a fost programator la predecembristul Institut Central de Informatică (ICI ) și a lucrat cu mașinării electronice – e greu acum să le spunem calculatoare – care cunoșteau doar alfabetul latin de bază, scris cu majuscule. Nici vorbă de diacritice.

După Revoluție, Matei a fost numit director al Institutului de Memorie Culturală, instituție patronată de Ministerul Culturii, responsabilă cu agregarea bibliotecilor digitale și crearea de baze de date cu obiectele din patrimoniul național. (L-au ales, bănuiește el, datorită renumelui de calculatorist cu porniri culturale dobândit după ce la ICI lucrase la un program „foarte sexy” de căutare în arhive.) Și aici fișele bibliografice erau redactate cu același alfabet latin de bază, fără diacritice – nici nemțești, nici franțuzești, de nici unele.

„Apoi n-a mai fost nevoie să scriem doar cu alfabetul de bază”, spune Matei, „dar ne învățasem așa. Și n-a fost nicio rezistență, nici din partea literaților. Ne-au lăsat să scriem sarma în loc de sârmă. N-au fost lupte de stradă în apărarea limbii române.”

Primele calculatoare nu erau construite pentru uzul public și nu redau particularitățile tuturor limbilor. Detaliile s-au cizelat pe măsură ce calculatoarele au devenit o necesitate și, mai ales, când au început să înlocuiască mașinile de scris. Or, comparativ cu țările vestice, în România rocada s-a produs târziu, singurii utilizatori constanți rămânând ani buni informaticienii. Iar pentru ei a fost mai simplu să ignore diacriticele, chiar și după ce au devenit posibile.

Matei spune, fără mari rețineri, că informaticienii – și implicit el – sunt primii vinovați pentru haosul de acum: „Dacă un ziar tipărit nu și-ar permite să scrie fără diacritice, pe net același ziar le omite fără nici o jenă. Pentru că informaticianul zice că «nu se poate, că e complicat». Și șefii îl cred, în loc să stea cu biciul pe el.”

Lui Matei i s-a ivit ocazia să-și spele păcatele prin ’97, când ASRO , organismul român de standardizare recunoscut de International Organization for Standardization (ISO ), l-a cooptat să coordoneze lucrările la un standard de tastatură românească – care să fie etalon pentru producătorii de tastaturi, softuri și sisteme de operare. Dar utilizatorii se obișnuiseră deja cu tastaturile americane, vândute de la început ca variantă default, și mai mult, cei care scriau cu diacritice românești se obișnuiseră cu aranjamentul caracterelor din Windows.

Legenda spune că pe la începutul anilor ’90, băieții de la Microsoft au venit în România să se intereseze cum să-și localizeze sistemul de operare și au ajuns la Poliție. Destul de logic, pentru că Poliția emite documentele de stare civilă și se presupune deci că sunt cunoscute nevoile limbii. Ei bine, la Poliție se pare că au găsit niște mașini de scris nemțești și așa ne-am pricopsit cu z și y inversate și ă, î, ș, ț pe tastele cu parantezele pătrate, punct și virgulă și apostrof.

Așadar, standardul românesc nu se mai putea baza pe frecvența literelor sau alte condiții impuse de limbă, ci trebuia să interfereze cât mai puțin cu obișnuința. Așa că n-a schimbat mai nimic din ordinea impusă de Microsoft: caracterele românești erau pe aceleași taste, dar y și z erau la locul lor. Problema cu acest standard, adoptat de ASRO în 1998, a fost că nu a auzit mai nimeni de el.

Până și Cristi Secară, care între timp începuse să lucreze pe cont propriu la un aranjament de caractere, a aflat târziu de standard. Secară – „Secărică” pentru pasionații de diacritice – e un tip la 30 de ani, care vorbește de parcă zeci de idei îi vin în minte și vor să fie spuse deodată. Lucrează ca asistent tehnic în televiziune, dar determinarea lui să rezolve problemele tehnice pe bază de diacritice l-a transformat intr-un guru în domeniu. Secărică s-a ciocnit prima oară de diacritice prin ’95, când a vrut să se joace de-a scrisul și a descoperit că Windows era vraiște. „Voiam să scriu uman. Nu să-mi scălămbăie toate semnele.”

A început să experimenteze variante de aranjare a caracterelor, alternative la setarea “Romanian” din Windows, a cerut sfaturi și păreri pe forumuri. Inevitabil, la un moment dat s-a cunoscut cu Matei și împreună au decis să revizuiască standardul de tastatură existent. Au lucrat vreo doi ani la el, intr-un comitet care a devenit nucleul unei comunități virtuale – Google grupul Diacritice –, în care fiecare chichiță e dezbătută cu ardoarea învățaților secolului XIX. Diferența e că atunci s-a muncit la adaptarea unui alfabet la limbă, acum se muncește la adaptarea tehnologiei la scrierea ei.

Hibele primului standard erau că prevedea un singur aranjament al caracterelor, deci nu răspundea nevoilor mai multor categorii de utilizatori; semnele de punctuație erau tot zăpăcite; nu conținea semnul euro; ghilimelele erau greu accesibile. Au stabilit că noul standard va conține două aranjamente: unul pentru utilizatorii care scriu mult cu caractere românești și unul pentru uzul mai tehnic (exact ca o tastatură setată pe engleză, cu caracterele românești accesibile prin combinație cu tasta AltGr).

Pe măsură ce lucrările au înaintat, și-au dat seama că distribuirea caracterelor pe taste nu e singura problemă: forma unor semne nu era stabilită în nicio lucrare de referință. Ghilimelele, de exemplu. Cum sunt cele românești? „Așa“ sau „Așa”? Cine decide?, s-a întrebat Secărică. Ei puteau să-și dea cu părerea și să invoce criterii de simetrie, sau specificul altor țări. Dar care era norma? Nu scria nicăieri. „Am o boală cu românii, că nu e documentat nimic”, spune Secărică, care atunci a decis să ceară ajutorul lingviștilor. „Mi s-a pus pata cu ghilimelele așa că am călărit Academia.”

A găsit o clădire uriașă, cu coridoare întortocheate și uși gigantice. Mai întâi a vorbit cu un domn care știa multe despre limbă dar nimic despre calculatoare și nu înțelegea problema. Secărică a ajuns până la urmă la Ioana Vintilă Rădulescu, directorul adjunct al Institutului de Lingvistică al Academiei Române. A convocat o întâlnire cu ea, echipa de standardizare și alți posibil interesați (reprezentanți Microsoft și Apple), ca să lămurească ghilimelele.„Ea atunci a aflat prima oară care e problema cu lipsa unui standard”, își amintește Secărică. „Le știa ghilimele. Cum să fie altfel?”

În 2003, Academia Română a declarat oficial: în limba română, ghilimele corecte sunt „așa”. Iar literele ș și ț sunt marcate cu semne diacritice în formă de virguliță și nu cu sedilă. A doua specificație a fost critică: întreaga evoluție a scrierii digitale a limbii române a fost marcată de cazul ș și ț.